In aceasta dimineata, am vazut pe marginea drumului o batranica. Era intr-o rochie care ii era mare, o pereche de incaltari vechi si o gentuta pe care cred ca o avea de cand era tanara. Mergea agale, cu ochii in pamant… La inceput am trecut pe langa ea, insa imediat am decis sa ma intorc si sa o intreb daca era bine.
Am intrebat-o daca este in regula, s-a uitat la mine, nu a spus nimic si a continuat sa mearga mai departe. Ingrijorata, am sunat la politie pentru a raporta situatia. Am aflat ca au fost si alti soferi care au sunat si ca politia deja venise sa afle despre ce era vorba; ea le spusese agentilor ca merge la magazin. Pentru o secunda, m-am gandit ca nu stie unde se afla… Drumul pe care mergea ea nu avea magazine pe kilometri intregi. Asa ca am asteptat, mi-a fost mila de ea sa o las singura. La un moment dat, a venit la mine. Am intrebat-o daca are nevoie de ceva.
Ea mi-a spus ca merge la magazin, fix cum le-a spus si agentilor de politie. Insa eu stiam ca ceva se intampla, asa ca am intrebat-o la care magazin. Mi-a dat un nume… acel magazin era la 10 minute de mers cu masina. Nu intelegeam ce se intampla si am rugat-o sa imi explice.
Mi-a spus ca ea statea in acea zona, ca fiul ei a murit si ca nora ei a dus-o la un azil de batrani in celalalt capat al orasului, prea departe de locurile ei dragi. Imediat lacrimi au inceput sa curga pe obrajii ei.
“Asa ca am mers pe jos…” – a spus ea.
Am rugat-o sa ma lase sa o conduc pana la magazin pentru a isi cumpara ce are nevoie. Voiam sa ajunga acasa in siguranta. Nu a mai ezitat si s-a urcat in masina.. si uite asa am aflat lucruri incredibile.
Numele ei era Isabela, avea 93 de ani. Parintii ei au casatorit-o la 17 ani; a avut doi copii, insa unul a murit la cateva luni de la nastere. Celalalt fiu a murit recent, de cancer. Nora ei nu a vrut sa mai locuiasca cu ea, asa ca dus-o la un azil de batrani, departe de toate locurile in care ea se simtea acasa.
Am ajuns la magazin, am coborat cu ea si am intrat impreuna; a mers direct la raionul de ciocolata si a pus mana pe o singura tableta. Mi-a zambit si a spus ca ea si fiul ei mancau impreuna, in fiecare dimineata, cate o bucatica de ciocolata. Din nou, in ochii ei am vazut durere si tristete.
Apoi a continuat: “Nu-i asa ca stii unde trebuie sa mergem? Nu mai stiu cum se numeste azilul.”
Am zambit… “Sigur. Il gasim noi. Era singura casa de batrani din zona.”
Am ajuns cu ea “acasa”. Mi-a multumit (si se vedea ca imi multumeste din inima).
“Nu stiu de unde ai venit, dar iti multumesc.” – mi-a spus strangandu-mi mainile cu toata forta ei de batranica.
Probabil ca nu o voi mai vedea niciodata, insa mi-am dat seama ca acest om mic, pe care il stiam de doar cateva minute, a avut o influenta incredibila asupra mea. Imi doresc ca aceasta sa fie o lectie pentru oricine – de la copii la parinti, bunici si rude: Nu iti parasi niciodata oamenii dragi. Pentru ei tu esti tot ce au mai de pret.

sursa: www.kudika.ro